DIMINUTIVÂND LUMINA
A fost probabil iubirea anilor de liceu.
Dragostea nepereche a lui Dio.
A cunoscut-o, cum era și de așteptat, mai întâi d e la distanță.
Dio, mare bos (pleonasm generalizat astăzi, pe atunci puișor) la Internatul Liceului ATL, în fiecare zi, între orele 17-21, susținea un program cultural-educativ - muzică, poezii, dedicații - la stația de emisie cu circuit, desigur, intern.
Într-una din zile, pe când recita o poezie a poetului Lucian Valea, Dio a primit un bilețel însoțit de o revistă și o rugăminte: să citească - în direct - o poezie a unui poet de care până atunci nu auzise:
ADRIAN PĂUNESCU.
Și a citit-o: vocea i se plia perfect pe mesajul poeziei.
IATĂ, POETUL!
- Eu sunt Luminița! Fata care te-a deranjat cu poezia!...
-......
- Tu n-ai nevoie să te prezinți, Dio!
-......
- Ești o figură arhicunoscută!
- Din fericire, un anonim arhicunoscut!
- Totuși am auzit c-ai înțeles mesajul meu!
- N-am prea auzit de acest poet...
- N-ai auzit sau n-ai citit?
- Și una și cealaltă...
- Și totuși poezia lui îți vine ca o mănușă!
- Nu prea mi-e frig!
- Și nici frică!
- Frică? De ce? De cine?
- Frică de ce spune și, mai ales, de ce poate să ascundă poezia! Poezia patriotică!
- Bine-bine, dar poezia patriotică nu ascunde nimic. Ea doar dezvăluie: fapte, oameni și locuri.
Exemplare!
- Și totuși ceva ascunde.
- Ce poate să ascundă poezia, Luminița!
- Știu eu, poate speranțele noastre.
Viitorul nostru cel mai fragil!
