DEȘERTUL DE CATIFEA, COSTEL ZĂGAN, 2015

 DIMINUTIVÂND LUMINA

A fost probabil iubirea anilor de liceu.

Dragostea nepereche a lui Dio.

A cunoscut-o, cum era și de așteptat, mai întâi d e la distanță.

Dio, mare bos (pleonasm generalizat astăzi, pe atunci puișor) la Internatul Liceului ATL, în fiecare zi, între orele 17-21, susținea un program cultural-educativ - muzică, poezii, dedicații - la stația de emisie cu circuit, desigur, intern.

Într-una din zile, pe când recita o poezie a poetului Lucian Valea, Dio a primit un bilețel însoțit de o revistă și o rugăminte: să citească - în direct - o poezie a unui poet de care până atunci nu auzise:

ADRIAN PĂUNESCU.

Și a citit-o: vocea i se plia perfect pe mesajul poeziei.

IATĂ, POETUL!

- Eu sunt Luminița! Fata care te-a deranjat cu poezia!...

-......

- Tu n-ai nevoie să te prezinți, Dio!

-...... 

- Ești o figură arhicunoscută!

- Din fericire, un anonim arhicunoscut!

- Totuși am auzit c-ai înțeles mesajul meu!

- N-am prea auzit de acest poet...

- N-ai auzit sau n-ai citit?

- Și una și cealaltă...

- Și totuși poezia lui îți vine ca o mănușă!

- Nu prea mi-e frig!

- Și nici frică!

- Frică? De ce? De cine?

- Frică de ce spune și, mai ales, de ce poate să ascundă poezia! Poezia patriotică!

- Bine-bine, dar poezia patriotică nu ascunde nimic. Ea doar dezvăluie: fapte, oameni și locuri.

Exemplare!

- Și totuși ceva ascunde.

- Ce poate să ascundă poezia, Luminița!

- Știu eu, poate speranțele noastre.

Viitorul nostru cel mai fragil!