Aprinde rugul regretului frate
aprinde rugul iubirii deodată
îngenunchează și tu libertate
totul cântă moartea-i minunată
Costel Zăgan, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE
Dacă iarba-și face saltul
de la verde la albastru
domnilor eu nu-s altul
noaptea schimbă astrul
De la verde la albastru
și de la indigo la roșu
tu măiastră eu maiestru
între noi cântă cocoșul
Și de la indigo la roșu
domnilor eu nu-s altul
cel mai tânăr fi-va moșul
dacă iarba-și face saltul
De la verde la albastru
ce cometă ce dezastru
COSTEL ZĂGAN, CEZ(E)ISME II
GABRIELA DIMITRIU
DIMINUTIVÂND LUMINA
A fost probabil iubirea anilor de liceu.
Dragostea nepereche a lui Dio.
A cunoscut-o, cum era și de așteptat, mai întâi d e la distanță.
Dio, mare bos (pleonasm generalizat astăzi, pe atunci puișor) la Internatul Liceului ATL, în fiecare zi, între orele 17-21, susținea un program cultural-educativ - muzică, poezii, dedicații - la stația de emisie cu circuit, desigur, intern.
Într-una din zile, pe când recita o poezie a poetului Lucian Valea, Dio a primit un bilețel însoțit de o revistă și o rugăminte: să citească - în direct - o poezie a unui poet de care până atunci nu auzise:
ADRIAN PĂUNESCU.
Și a citit-o: vocea i se plia perfect pe mesajul poeziei.
IATĂ, POETUL!
- Eu sunt Luminița! Fata care te-a deranjat cu poezia!...
-......
- Tu n-ai nevoie să te prezinți, Dio!
-......
- Ești o figură arhicunoscută!
- Din fericire, un anonim arhicunoscut!
- Totuși am auzit c-ai înțeles mesajul meu!
- N-am prea auzit de acest poet...
- N-ai auzit sau n-ai citit?
- Și una și cealaltă...
- Și totuși poezia lui îți vine ca o mănușă!
- Nu prea mi-e frig!
- Și nici frică!
- Frică? De ce? De cine?
- Frică de ce spune și, mai ales, de ce poate să ascundă poezia! Poezia patriotică!
- Bine-bine, dar poezia patriotică nu ascunde nimic. Ea doar dezvăluie: fapte, oameni și locuri.
Exemplare!
- Și totuși ceva ascunde.
- Ce poate să ascundă poezia, Luminița!
- Știu eu, poate speranțele noastre.
Viitorul nostru cel mai fragil!
